Tuesday, January 23, 2007

Despre moartea altei mori

Se pare că nu sunt un nostalgic singular, cu o pasiune irezestibilă pentru o moară! Iată, scriitorul Mircea Cărtărescu a deplâns deja dispariţia unei mori bucureştene, de care era foarte ataşat, şi în preajma căreia a crescut...tare trag nădejedea să nu ajung şi eu să jelesc cu furie dărâmarea Morii Roşii...
Iată textul lui Mircea Cărtărescu:

"MI-AU DĂRÎMAT MOARA!Drag cititor, ştiu că „trăim în miezul unui ev aprins”, că alegerile bat la uşă, că în Rusia se dau legi ce sugrumă democraţia, că sînt zeci de victime în Peninsula Sinai, că Bush are încă un avantaj în sondaje şi că am pierdut meciul cu Cehia. Aş fi putut scrie ceva pe oricare dintre aceste teme. Dă-mi voie s-o fac altădată. Mai ştiu că ziarul care-mi adăposteşte rubrica e un cotidian de mare tiraj, în care fiecare rînd costă bani şi are datoria să fie de interes general. Cer scuze ziarului de data asta. Ştiu, în al treilea rînd, că eşti departe de-a nu mai dormi noaptea de grija unui biet autor român ale cărui cărţi e mai mult decît probabil că nu le-ai citit. Şi totuşi nu mă pot stăpîni să nu te informez, cu jale şi furie neputincioasă, despre o dramă strict personală: mi-au dărîmat moara!Cine? Habar n-am. Care moară? Moara mea, moara „Dîmboviţa” din spatele blocului de pe Ştefan cel Mare unde am locuit 25 de ani şi unde mai stau ai mei şi acum. Moara din „Nostalgia” şi din „Orbitor”, moara în umbra căreia Mendebilul îşi spunea fantasticele poveşti. Moara care-mi domină visele, colosală de parcă toate fortăreţele şi mausoleele şi magaziile portuare ale lumii ar fi fost puse la un loc. Construcţia cu cea mai impresionantă arhitectură industrială din lume. Cum aş putea să-ţi sugerez măcar însemnătatea pe care ea a avut-o pentru mine? Am copilărit în cîmpul ei magnetic, care curba spaţiul lumii mele în jur. Am trăit în vuietul continuu al sitelor ei. Am sărit gardul noaptea şi-am alergat prin curtea ei pustie sub stele ca să-i ating cu degetele suprafaţa gigantică încinsă de lună. Am văzut, de-a lungul anilor, cum miile de metri pătraţi de zid ai faţadei ei s-au acoperit de făină pietrificată şi de copăcei răsăriţi, la etajul al cincilea şi al şaselea, direct din zid, din vreo sămînţă aruncată acolo de vînt. Am văzut-o-ntr-o zi („nu ştiu dacă-n trup sau afară din trup. Domnul ştie”) transformată într-un sarcofag de cuarţ strălucitor, de două sute de metri lungime, iar cînd capacul raclei s-a ridicat, am zărit culcat în ea un bătrîn uriaş. Într-un poem despre Nichita Stănescu („Seminţe de floarea lunii, seminţe de floarea stelelor”) am folosit moara ca piedestal pentru statuia unui armăsar escoriat, înalt cît un bloc de zece etaje.E de parcă pe mine m-ar fi distrus, zilele astea, cu lovituri de buldozer.Era o construcţie veche şi nobilă, din veacul al nouăsprezecelea. Era puternică şi melancolică. Îşi ridica foarte sus frontonul cu fereastră rotundă ca-n Chirico. În lumea civilizată, astfel de clădiri din vremuri mai bune nu se dărîmă. Se conservă faţadele şi în interior se reconstruieşte ultramodern. Cele mai frumoase hoteluri şi magazine occidentale sînt făcute în acest fel. Noi ştim doar să radem de pe faţa pămîntului.Şi nu doar moara va fi dată jos. Va dispărea şi fabrica de pîine „Pionierul”, pe fantasticele ţevi ale căreia ne căţăram şi-n ochiurile de geam ale căreia băteam pînă ieşeau muncitorii rubiconzi ce ne dădeau japoneze fierbinţi. Va fi dată jos şi fabrica de cauciuc „Quadrat”, clădire la fel de înaltă ca şi moara, la fel de enigmatică: enorm calcan fără ferestre, artefact egiptean, parcă. Foarte curînd, pe un imens cvartal bucureştean, se va întinde un deşert de zgură, fiare răsucite din armătura betoanelor, praf şi moloz ca de sfîrşit al lumii. Ariciul şi bufniţa îşi vor face culcuş printre dărîmături. Pe un asemenea deşert s-a ridicat, pe Uranus, sinistra Casă a Poporului. N-am învăţat nimic din acea crimă şi ne distrugem mai departe, româneşte, trecutul.Pe cînd aveam 18 ani mi s-a furat, în cîteva luni, Bucureştiul, Bucureştiul meu personal, semnat de mine la temelie. Am privit neputincios cum un bloc cenuşiu se ridică, etaj cu etaj, dincolo de şosea, acoperind cea mai frumoasă panoramă din lume. Mi s-a furat apoi casa naşterii mele, casa în formă de U din Silistra. Am apucat s-o revăd ultima dată în 87. Cînd m-am întors după doar o lună cu un aparat foto, ca să-mi rămînă măcar pozele, casa nu mai era. Strada însăşi nu mai era. Se mai întinde azi doar între două scizuri ale creierului meu...Privesc de la balconul mamei mele, printre plopii care erau cît mine cînd ne-am mutat, iar acum sînt cît blocul. Dincolo de ei e o tragică ruină acum. Marile piloane de rezistenţă, dezgolite, îşi mai înalţă cofrajele către cer. Un perete a rămas în picioare, înclinat, gata să se prăbuşească la prima suflare de vînt. Clădirea asta era pentru mine vie, un arhetip în lumea mea interioară, o rună în alfabetul meu. Mi-au dat-o jos într-un mod tîmpit, vandalic, crud, inutil…Nu-mi rămîne acum decît dezolarea".

[articol apărut în Jurnalul National în 2005, şi reluat în volumul "Baroane!", Humanitas, 2005]

3 Comments:

Anonymous Nelly Vranceanu said...

Doamne, ce frumos scris!!!
Citind aceste rinduri insirate unde de la cuvint la cuvint se perinda aceleasi litere cunoscute de toti, te intrebi ce le da fior, suflu, sentiment,le umplu de atitudine si tristete?Personalitatea,talentul,cum se imbina ca sa rezulte in ceea ce citim?Mi se face rusine de faptul ca suntem atit de multi ce scuipa pe trotuar, bat cu piciorul in peretele unei mori ferecate in carcasa de metal,cu geamurile cladite in piatra.Mi-aduc aminte de o superstitie taraneasca:cica daca cladesti,astupi un geam ai putea pierde pe cineva drag.Poate singuri pe noi?
Nu stiu unde am putea ajunge...

Wednesday, January 24, 2007 3:12:00 PM  
Anonymous Adrian Pora said...

Foarte trista faza
Ce mai faci in rest?

Wednesday, January 24, 2007 10:09:00 PM  
Anonymous Miriam Gamburd said...

Проект Moara Rosie напоминает мне то, что я видела в Нью-Йорке в Челси. Там переделали старые фабрички в галереи, сохранив фрагменты потолков, балок, стен в сочетании с новейшим дизайном. И это потрясающе. Одна моя приятельница израильская художница купила там старую мыловаренную полуразвалившуюся фабричку, отремонтировала ее и разбогатела. Бывает такое...-

Sunday, January 28, 2007 11:44:00 PM  

Post a Comment

<< Home