Despre Moara Roşie, din nou…

Foto: Vladimir Bulat, 2006, Moara Roşie

*****************************************************************************
Oraşul nostru vechi, adică „nucleul matricial” al Chişinăului, devine pe an ce trece tot mai fantomatic, mai bolnav, şi mai mic – e chiar pe cale de dispariţie. Ritmul actual, alert şi extrem de dinamic al dezvoltării urbei de pe râuleţul Bâc (de care se amuza, cândva, la 1903, gubernatorul Basarabiei, Contele Serghei Dmitrievici Urusov, că era o baltă amărâtă!) are nevoie de cât mai mult spaţiu de extindere, pentru construcţii, modernizări, sistematizări, extinderi etc. Încă pe la 1988 artistul plastic şi eseistul Lică Sainciuc atrăgea atenţia asupra necesităţii conservării centrului vechi şi a vetrei Chişinăului, iar propunerile sale s-au materializat într-o carte apărută relativ recent (Colina antenelor de bruiaj, Ed. Museum, Chişinău, 2000), publicată în prestigioasa colecţie „scrieri despre Chişinău”. Din acel moment multe lucruri s-au schimbat, numeroase case şi ansambluri arhitecturale au dispărut, sau au ajuns într-o stare avansată de decrepitudine, ruină şi părăsire.

Unul din monumentele care au suferit de pe urma uitării şi nepăsării autorităţilor, şi a celor care trebuie să vegheze la conservarea patrimoniului nostru arhitectural şi istoric, este şi clădirea numită „Moara Roşie”. Asupra ei au tras atenţia mai ales artiştii plastici (Lică Sainciuc, Vasile Moşanu, Ghenadie Şonţu ş.a.), şi asta pentru aspectul său foarte „pictural”, cu apareiajul de cărămidă arsă netencuită, dar şi pentru forma sa, de construcţie industrială reprezentativă. Greu de apreciat şi de spus cu toată certitudinea când anume a fost zidit acest monument, dar el nu figurează pe planurile oraşului din prima jumătate a secolului al XIX-lea Poate că în ultimele decenii ale acelui veac un bogat întreprinzător local a hotărât construirea ei, într-o zonă înconjurată de câteva biserici şi pieţe. Se spune că pe la 1817 această urbea avea în total 10 biserici de diferite rituri şi religii, or asta însemna existenţa unei populaţii numeroase, multinaţionale. Deci, raţiunea pentru care a apărut o astfel de construcţie este întru totul îndreptăţită şi necesară. Dar dincolo de aspectul său pur funcţional, Moara Roşie are şi elemente plastice îngrijite şi arătoase (ancadramentele de ferestre, pinioanele, colţarele etc.), exemplare. O pictură de la 1976, a lui Lică Sainciuc, care înfăţişează intersecţia străzilor Sântavineri, Sârbească, Popii şi Chiagul (etimologie interbelică, evident!) ne arată Moara Roşie undeva în fundal, dreapta, dar care are o „ţinută” demnă, corpolentă, cu acoperiş...

Ce avem azi din ceea ce numim Moara Roşie? O construcţie fără ferestre, fără uşi, încinsă de jur împrejur cu chingi metalice, ca să nu se prăbuşească, şi umplută cu pietre şi bolovani, ca să i se creeze o stabilitate mai mare. Este o construcţie cu grad maxim de risc, cu zidurile crenelate pe alocuri, fără acoperiş, şi doar datorită planşeurilor (şubrede şi ele) dintre niveluri, agenţii naturali şi umezeala nu afectează letal fundamentul şi fundaţia clădirii. Pe vremuri, ea era spijinită de nişte construcţii-anexă, fapt care îi conferea o soliditate sporită. Acestea din urmă dispărând treptat, ca urmare a sistematizării sitului din jur, au lăsat Moara Roşie într-o stare deplorabilă, neajutorată şi şubredă...

Ce s-ar putea face aici, dincolo de necesitatea obligatorie de a restaura şi a conserva acest unic monument industrial al Chişinăului? Opinia mea, ca istoric şi critic de artă, se îndreaptă spre o destinaţie culturală şi educaţională în primul rând. Şi aceasta ar putea fi o fundaţie de artă care să pună bazele unui muzeu de artă modernă şi contemporană. Astfel de instituţii au, în lumea toată, o cerere şi o căutare sporită. Dincolo de asta, un astfel de profil are mereu o activitate lucrativă, comercială şi propedeutică, şi ar atrage publicul prin simplul aspect al locaţiei în care un potenţial muzeu ar putea fi găzduit. O astfel de reconversie este foarte actuală, în spititul epocii globale, şi are întotdeauna o dublă funcţie: de conservare fidelă a monumentului pe de-o parte, şi de conferire a unei longevităţi şi continuităţi acestuia, pe de alta, chiar dacă funcţia lui, de obiectiv industrial iniţial, este modificată în esenţă.

Moara Roşie merită acum toată atenţia şi solicită seriozitatea unei decizii ferme, de conservare şi restaurare, după ce statutul ei juridic se va fi lămurit şi rezolvat. Dar dincolo de asta, este de conştientizat că acest monument de arhitectură industrială are nevoie de susţinerea noastră, de priceputa şi profesionista noastră soluţionare a problemelor lui. În acest moment, Moara Roşie este „pacientul” poate cel mai grav bolnav al oraşului vechi, al părţii de jos a Chişinăului...şi care necesită o intervenţie de urgenţă, înainte să nu fie prea târziu, ireversibil.

Vladimir Bulat,
Octombrie, 2006

Bibliografie consultată:

· P. Constantinescu-Iaşi, Cele mai vechi case din Chişinău, Chişinău, 1931.
· Alois Riegl, Cultul modern al monumentelor. Esenţa şi geneza sa (1903). Bucureşti, 1999, traducere din germană de arh. Sergiu Nistor.
· Lică Sainciuc, Colina antenelor de bruiaj, ed. Museum, Chişinău, 2000.
· Contele Serghei Dmitrievici Urusov (1862-1937), Însemnările unui guvernator (Chişinăul la 1903-1904), ed. LITERA, Chişinău, 2004.
· Colecţia publicaţiei academice anuale ARTA, a institutului pentru studiul artelor al Moldovei, Chişinău, 2000-2005.